Imagineaza-ti: aterizare pe seara, rai al turismului modern, locatie de „top 10” pentru mine, si pentru micul meu grup de prieteni. Borobudur, Prambanan – vulcanul Merapi tocmai erupsese si lasase apocalipsa gata de fotografiat… Cred ca va este suficient. Daca nu, cu putina navigare pe internet, gasiti inca 10 atractii de maxim interes in Jogja, cum o alinta localnicii.
Flamanzi, iesim pe strazi, consumam mile de asfalt inainte de a descoperi, din intamplare, un restaurant francez deschis de foarte scurt timp, in mahalaua unde eram gazduiti.
Ce-o fi fost in capul patronului francez, nu inteleg nici azi… locatia parea ca ii garanta mai degraba falimentul, decat succesul. Dar, dupa vorba veche „ghinionul altuia, norocul meu”, intram in hora si convingem „chef”-ul de admiratia noastra neconditionata pentru tot ce-i frantuzesc. Si da-i petrecere, cu „fois gras” ca la mama lui, cu fructe de mare si vita (alea de le stiu toti ca „surf and turf”, insa la francezi e „always”… altfel). Si vinuri frantuzesti care se aflau intr-un risc real de a se stirca, pentru ca nu le comanda nimeni… VIS! Si o nota de plata de sub 50 de euro de persoana, idealul turistului smart, nu?
Dimineata urmatoare, singurul treaz si limpede la minte, ma decid sa ies pe strazi, pentru ca ochisem de cu seara cateva anticariate si magazine de artizanale, pe o strada.
Si cum ma plimbam eu din boutique in boutique, am bagat de seama ca un nene cu „rickshaw” se tot tine dupa mine, cu oferta de transport ieftin, foarte ieftin… gratis! Refuz civilizat la inceput, mai agresiv dupa, dar vine nenea cu o oferta, in cea mai curata limba engleza : „Vad ca iti plac obiectele locale. Te pot duce pe strada unde sunt magazine de 10 ori mai mari, si cu obiecte mai variate…” Cei care ma cunosc stiu ca nu as putea rezista unei asemenea tentatii.
Inainte de toate, trebuie sa intelegeti ce e o „rickshaw” in Jogja. Am avut ocazia sa folosesc toate formele in Asia, si aici nu stai in spate ca in Cambodgia, si nici tuk-tuk motorizat nu e. E un triciclu, cu doua roti in fata si un cos de rachita, in care sta pasagerul, iar in spate pedaleaza de zor „soferul”
Acu’, fiecare cu trairile lui, dar pentru mine problemele cu acest mijloc de transport au fost doua, si am sa va povestec pe indelete despre fiecare.
Prima problema este ca in cosul acela te simti vulnerabil ca o rata in bataia pustii… Iar pentru Simu, ca asa il chema pe ghid, nu existau reguli: rosul de la semafor era doar un indiciu ca trebuie sa intre mai cu elan in intersectie si, sa va fie clar, ori de cate ori schimba directia, traseul lui era singurul cu prioritatate. Poate nu gasesc cuvintele potrivite, dar incercati sa va imaginati un autobuz, sau un camion, care se repede spre voi, el are verde la semafor iar tu, fara urma de control asupra situatiei, esti parca intins pe tava pentru a fi devorat.
In fine, inima porneste sa bata din nou, traversam orasul si ajungem intr-adevar la un bulevard plin de depozite de mobila si decoratiuni. Intru, cer preturi, stramb din nas ca era de cinci ori peste bugetul pe care-l alocasem. Timpul nu-mi pemitea negocieri (o sa va povestesc altadata de spectacolul unei negocieri de opt ore in Asia), asa ca trec grabit din usa in usa.
Si graisste Simu din nou: „ Astia sunt comerciantii, ei sunt scumpi. Producatorii sunt la rau, acolo sunt preturi pentru cine cunoaste”. Gata capitane, vireaza spre rau, ca sunt pe modul explorator!”
Si acum vine al doilea neajuns: ajungem intr-o zona cu o vale plina de gunoaie in stanga, si niste cocioabe aparent abandonate, in dreapta. Surprins, imi dau seama ca nimeni dintre ai mei nu ar avea habar pe unde sunt. Si expus fiind in cosul ala, imi si imaginam cum, prin manevre relativ simple, puteam fi transformat in donatorul perfect de organe. Uitai sa va spun, drept incurajare, zona e musulmana…
Ce sa fac? Strang „capul la cutie”, incordez picioarele si pregatesc scenarii si riposte. Dar nu apuc multe, ca opreste omul sub un sopron, unde niste batrani si niste copii mestereau cea mai frumoasa mobila din piese mari, de lemn invechit, vazute vreodata! Numai tec si mahon.
Aici, apare un batranel stirb si amabil, bem ceai din niste recipiente din care cainii mei ar refuza mancarea. Aflu ca exporta de zeci de mii de euro in America, Japonia si Olanda (hainele nu-l confirmau, dar marfa din depozit… da! ). Omul firav de la care te-ai fi asteptat sa-ti vorbeasca despre nepoti si, poate, despre nostalgia vremurilor apuse, mi-a tinut un adevarat training in asigurari, incoterms si diferente de pret pe incoterms, modul avantajos de a stivui mobila in containerul de 40 de picioare, de ziceam ca visez, si nu m-am trezit inca! Schimbam carti de vizita, ne promitem prietenie eterna si ne uram afaceri prospere, apoi o luam catinel spre casa.
Pentru ca ziua nu fusese destul de plina, ma mananca limba sa-l intreb pe Simu cum de vorbeste atat de corect engleza literara. Ca, in caz ca nu v-am spus, „pidgin/pidgeon inglish”, e limba oficiala prin partea aia a globului. Un fel de „engleza pasareasca”, ca sa traduc mai pe romanste. Si aflu ca omul e licentiat in belle-arte si profesor de liceu de limba si literatura engleza. Dar le-a abandonat, pentru ca are copii, si din turism se castiga mai bine. Si cum raman eu cu gura cascata, ma trezesc in fata motelului unde eram cazat, fara sa-i fi spus omului vreo adresa! Ma uit asa, cam nedumerit, si-mi spune zambind: „ Stie tot orasul ce turisti au aterizat aseara, si ce au in bagaje! Doar nu credeai ca te luam la intamplare, sa-mi faci vreo surpriza, la final…”
Sah-mat.
